Cand viața îți oferă lămâi, doar acceptă-le…

În cazul în care credeați că povestea mea se încheie cu ceea ce am scris în articolul precedent, vă înșelați.

         Cum spuneam, ultimul hop de care trebuia să mai trec era doar controlul de rutină și scoaterea firelor…sau cel puțin așa credeam cu toții.

         Cele 9 zile de de la externare au trecut și împreună cu părinții mei am ajuns la spital. Eram fericiți. Eram fericiți pentru că știam că am scăpat cu bine și că acel „rău” (dar bun) era doar o experiență de care ne vom aminti mereu (de unele momente cu drag, de altele nu). Eram bine, sănătoasă și veselă.

         Ajunsă pe patul din cabinet, mă întind și aștept să văd cum se simte atunci când „ți se scot firele”. Ustură un pic, nu foarte tare. În mintea mea era o „mini petrecere” pentru că știam, eram convinsă că am scăpat și doar în 8 ani mă voi mă voi reîntâlni cu sala de operație. Ei bine, socoteala de acasă nu se prea potrivește cu cea din târg. După ce mi-au fost scoase firele, a venit momentul adevărului. Momentul în care trebuia să aud ieșind din gura medicului cuvinte precum „Ești bine. Ai scăpat cu bine, totul este în regulă. Îți poți relua activitățile de zi cu zi și să mergi la școală”, dar nu a fost așa. Ceea ce am auzit prima dată a fost un murmur ieșind din gura medicului. Murmur care spunea „Trebuie să reintervenim”. Nu mi-a luat mult până să conștientizez ceea ce tocmai am auzit și m-am ridicat de pe patul pe care stăteam întinsă, și speriată l-am întrebat pe medic dacă nu cumva există altă variantă. Acesta a dat din cap în semn de „nu” și cu tristețe pe față mi-a chemat părinții în cabinet și a început să le explice ce s-a întâmplat și de ce trebuie să reintervină. Pe fundal se auzeau doar țipetele și plânsul meu. Țipete care exprimau disperarea mea și care spuneau „să nu mă mai lase din nou aici deoarece nu știu dacă sunt capabilă să mai trec din nou prin tocmai ce trecusem”. Eram „scursă” pe jos și plângeam încontinuu…

         Așadar, iată-mă din nou internată în spital pentru a doua oară, de urgență.

         Dacă în articolul anterior spuneam că vestea primei operații a picat precum „un bolovan”, ei bine, această veste a fost de 10 ori mai șocantă și greu de „digerat”. Statistic vorbind, 1 din 100 de pacienți pățesc ceea ce am pățit. Ceea ce tocmai pățisem era unul dintre riscurile posibile ale operației. Ce am pățit? Acest aparat se leagă de inimă prin intermediul a 2 fire care în vârf au electrozi. Unul dintre fire este conectat în atriu, iar celălalt în ventricul. Firul din atriu a picat în ventricul, iar aceștia stimulau inima in aceeași zonă. Trebuia reintervenit pentru a-l replasa pe acesta la locul său, adică în atriu.

         Data de 7 martie mă găsea unde altundeva decât în salonul din spital, așteptând să intru în cea de a doua operație. De data aceasta, însă, am cerut să mi se administreze un medicament mai puternic pentru a nu mai trece prin trauma de prima dată.

         Iată-mă ajunsă în sala de operație. Medicamentul și-a făcut efectul, așa că nu îmi amintesc prea multe detalii din timpul operației, însă ceea ce îmi amintesc foarte bine este momentul în care l-am întrebat pe asistentul de lângă mine dacă domnul doctor a început operația. Acesta a dat afirmativ din cap. Eram bine, nu simțeam nimic. Am continuat să vorbesc cu domnul doctor despre diverse lucruri. Îmi amintesc cum la un moment dat acesta m-a întrebat cine cântă melodia de pe fundal. Am răspuns „Mariah Carey”, evident era Lara Fabian. Pe scurt, totul a decurs bine.

         După această intervenție am fost nevoită să stau doar 7h imbolizată la pat, nu 24h ca la cealaltă.

         Mult timp m-am întrebat „De ce eu?”, „Cu ce am greșit?”, „De ce m-a pedepsit tocmai pe mine Dumnezeu?”. Răspunsurile la aceste întrebări le-am găsit greu și după foarte mult timp. Târziu am realizat că ce mi se întâmplase mie nu a fost o pedeapsă. A fost un „pansament” psihic. 

         La prima mea operație am suferit foarte mult, nu puteam dormi noapte din cauza coșmarurilor, mă trezeam plângând și urechea mea stângă auzea tot timpul cum carnea de pe mine se taie. Am avut prea multe traume psihice, însă, cea de a doua operație a fost o experiență mult mai blândă. A fost ceea ce m-a vindecat pe mine de primele traume, a fost ceea ce m-a făcut să „uit” totul.

         Morala? Nu știu sigur dacă există o morală. Tot ceea ce știu este că există zâmbet după fiecare furtună din viața omului. Există fericire după fiecare eșec. 

         Vreau doar să vă transmit că cel mai important lucru este să vă acceptați pe voi înșivă. Dacă nu voi, atunci cine? E greu la început, dar fiecare început e greu. Există acea luptă care se dă în tine, însă la sfârșit contează că învinge binele. Fiecare experiență pe care o trăim este acolo cu un scop, nimic nu se întâmplă fără o explicație anume.

Până la următorul articol, vă doresc numai bine și multă sănătate! 

Publicat de patriciaminzat

Sunt o tânără, aparent, la început de drum care are multe de spus.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: