Cand viața îți oferă lămâi, doar acceptă-le…

În cazul în care credeați că povestea mea se încheie cu ceea ce am scris în articolul precedent, vă înșelați.

         Cum spuneam, ultimul hop de care trebuia să mai trec era doar controlul de rutină și scoaterea firelor…sau cel puțin așa credeam cu toții.

         Cele 9 zile de de la externare au trecut și împreună cu părinții mei am ajuns la spital. Eram fericiți. Eram fericiți pentru că știam că am scăpat cu bine și că acel „rău” (dar bun) era doar o experiență de care ne vom aminti mereu (de unele momente cu drag, de altele nu). Eram bine, sănătoasă și veselă.

         Ajunsă pe patul din cabinet, mă întind și aștept să văd cum se simte atunci când „ți se scot firele”. Ustură un pic, nu foarte tare. În mintea mea era o „mini petrecere” pentru că știam, eram convinsă că am scăpat și doar în 8 ani mă voi mă voi reîntâlni cu sala de operație. Ei bine, socoteala de acasă nu se prea potrivește cu cea din târg. După ce mi-au fost scoase firele, a venit momentul adevărului. Momentul în care trebuia să aud ieșind din gura medicului cuvinte precum „Ești bine. Ai scăpat cu bine, totul este în regulă. Îți poți relua activitățile de zi cu zi și să mergi la școală”, dar nu a fost așa. Ceea ce am auzit prima dată a fost un murmur ieșind din gura medicului. Murmur care spunea „Trebuie să reintervenim”. Nu mi-a luat mult până să conștientizez ceea ce tocmai am auzit și m-am ridicat de pe patul pe care stăteam întinsă, și speriată l-am întrebat pe medic dacă nu cumva există altă variantă. Acesta a dat din cap în semn de „nu” și cu tristețe pe față mi-a chemat părinții în cabinet și a început să le explice ce s-a întâmplat și de ce trebuie să reintervină. Pe fundal se auzeau doar țipetele și plânsul meu. Țipete care exprimau disperarea mea și care spuneau „să nu mă mai lase din nou aici deoarece nu știu dacă sunt capabilă să mai trec din nou prin tocmai ce trecusem”. Eram „scursă” pe jos și plângeam încontinuu…

         Așadar, iată-mă din nou internată în spital pentru a doua oară, de urgență.

         Dacă în articolul anterior spuneam că vestea primei operații a picat precum „un bolovan”, ei bine, această veste a fost de 10 ori mai șocantă și greu de „digerat”. Statistic vorbind, 1 din 100 de pacienți pățesc ceea ce am pățit. Ceea ce tocmai pățisem era unul dintre riscurile posibile ale operației. Ce am pățit? Acest aparat se leagă de inimă prin intermediul a 2 fire care în vârf au electrozi. Unul dintre fire este conectat în atriu, iar celălalt în ventricul. Firul din atriu a picat în ventricul, iar aceștia stimulau inima in aceeași zonă. Trebuia reintervenit pentru a-l replasa pe acesta la locul său, adică în atriu.

         Data de 7 martie mă găsea unde altundeva decât în salonul din spital, așteptând să intru în cea de a doua operație. De data aceasta, însă, am cerut să mi se administreze un medicament mai puternic pentru a nu mai trece prin trauma de prima dată.

         Iată-mă ajunsă în sala de operație. Medicamentul și-a făcut efectul, așa că nu îmi amintesc prea multe detalii din timpul operației, însă ceea ce îmi amintesc foarte bine este momentul în care l-am întrebat pe asistentul de lângă mine dacă domnul doctor a început operația. Acesta a dat afirmativ din cap. Eram bine, nu simțeam nimic. Am continuat să vorbesc cu domnul doctor despre diverse lucruri. Îmi amintesc cum la un moment dat acesta m-a întrebat cine cântă melodia de pe fundal. Am răspuns „Mariah Carey”, evident era Lara Fabian. Pe scurt, totul a decurs bine.

         După această intervenție am fost nevoită să stau doar 7h imbolizată la pat, nu 24h ca la cealaltă.

         Mult timp m-am întrebat „De ce eu?”, „Cu ce am greșit?”, „De ce m-a pedepsit tocmai pe mine Dumnezeu?”. Răspunsurile la aceste întrebări le-am găsit greu și după foarte mult timp. Târziu am realizat că ce mi se întâmplase mie nu a fost o pedeapsă. A fost un „pansament” psihic. 

         La prima mea operație am suferit foarte mult, nu puteam dormi noapte din cauza coșmarurilor, mă trezeam plângând și urechea mea stângă auzea tot timpul cum carnea de pe mine se taie. Am avut prea multe traume psihice, însă, cea de a doua operație a fost o experiență mult mai blândă. A fost ceea ce m-a vindecat pe mine de primele traume, a fost ceea ce m-a făcut să „uit” totul.

         Morala? Nu știu sigur dacă există o morală. Tot ceea ce știu este că există zâmbet după fiecare furtună din viața omului. Există fericire după fiecare eșec. 

         Vreau doar să vă transmit că cel mai important lucru este să vă acceptați pe voi înșivă. Dacă nu voi, atunci cine? E greu la început, dar fiecare început e greu. Există acea luptă care se dă în tine, însă la sfârșit contează că învinge binele. Fiecare experiență pe care o trăim este acolo cu un scop, nimic nu se întâmplă fără o explicație anume.

Până la următorul articol, vă doresc numai bine și multă sănătate! 

Viața mi-a adus o schimbare…

   4 mai reprezintă ziua națională a inimii. Ei bine, pentru mine această zi este foarte specială deoarece îmi aduce aminte de cum a început totul. 

       Eram, aparent, o adolescentă normală de 16 ani care mergea zi de zi la liceu și care practica dans sportiv de performanță. Dansul pentru mine era totul. Tot ceea ce făceam se rezuma la dans. Trăiam prin dans. Era activitatea pe care o practicam încă de la vârsta de 4 ani, iar ea a continuat până la 16 ani. Au fost în spate 12 ani de muncă și de competiții. După o vară întreagă de antrenamente zilnice, am ajuns la un pas de a intra în sezonul competițional, dar înainte de acest pas, trebuia să mai fac un control. Ce fel de control? Un control cardiologic. Aveam probleme cardiace încă de mică, însă niciodată nu am simțit că este ceva neînregulă cu mine; eram asimptomatică. La acel control am aflat că situația mea se agravează din ce în ce mai tare. După câteva zile doctorul mi-a dat un telefon în care spunea că ar fi bine să întrerup pentru ceva timp orice tip de activitate care mă supune la un efort fizic mare. Ceea ce nu știam eu atunci, este faptul că în acea vară eu am intrat pentru ultima dată într-o sală de dans. 

       Zilele treceau, eu în continuare nu simțeam nimic, până la un moment dat. 

       Era vineri, tocmai ce sosisem acasă de la școală. Mă simțeam slăbită și amețită, iar aceste stări nu dispăreau absolut deloc. Am decis să merg la urgențe pentru a afla ce se petrece cu mine. Acolo, m-a preluat medicul de gardă si mi-a făcut o electrocardiogramă (EKG), iar adevărul a picat asemena unui bolovan, la aflarea rezultatelor. Aveam nevoie de un stimulator cardiac (pacemaker), deoarece intrasem în faza cea mai agravată a bolii. Aveam bloc atrioventricular complet. Ce înseamnă asta? Înseamnă că impulsurile atriilor sunt blocate, iar din cauza aceasta, ele nu mai ajung la ventricule. Pe scurt, inima mea nu avea un ritm cardiac normal (peste 60 de bătăi pe minut), ci inima mea bătea cu maxim 40 de bătăi pe minut (din când în când ajungând și sub 35 de bătăi pe minut). 

       A fost un adevăr greu de digerat, deoarece în teorie știam că s-ar putea să se ajungă vreodată la o operație, însă nu știam că atât de devreme. Totul m-a luat prin surprindere. Următoarea zi după ce am fost la urgențe, am ajuns să discut cu medicul meu, unde am hotărât să programăm operația de implantare a stimultorului ca să nu apuce boala să se agraveze mai tare de atât (din punct de vedere al simptomelor). Ce este un stimulator cardiac? Stimulatorul cardiac este un aparat care este introdus printr-o micuță incizie sub claviculă, iar prin intermediul unor 2 electrozi conectați la inimă se face conexiunea dintre inimă și aparat. Acesta îi transmite inimii impulsurile de care are nevoie pentru a bate normal.

             2 săptămâni mai târziu…

       2 săpămâni mai târziu, data de 24 ianuarie mă găsea în salonul din spital. Așteptam să intru în sala de operație, unde urma să sufăr o intervenție chirurgicală în urma căreia să mi se implaneteze stimulatorul cardiac. Operația, nefiind una foarte complicată nu a necesitat o anestezie generală. Mi s-a administrat o anestezie locală care a prins doar la suprafață. A durut, nu pot minți, a durut foarte tare, însă domnul asistent a avut grijă să îmi șteargă fiecare lacrimă și să mă liniștească povestindu-mi pas cu pas ceea ce se întâmplă. După cele 2 ore petrecute în sală, am ieșit din operație. Afară mă așteptau părinții, familia și prietenii mei, pe scurt, oamenii dragi care au reușit să îmi aducă zâmbetul pe buze și să îmi amelioreze durerea. 

        După operație am fost nevoită să stau imobilizată 24h la pat ceea ce a fost destul de greu, dar nu imposibil. 

        După 5 zile de spitalizare, am fost externată din spital. Am fost fericită că totul s-a terminat cu bine, iar singurul hop peste care mai trebuia să trec era scoaterea firelor și un control de rutină. 

Până la următorul articol vă doresc numai bine și sănătate tutor (mai ales în această perioadă grea din viața fiecăruia)!